Videoclipul nu e poate cel mai sugestiv pe care l-aș fi putut găsi, însă melodia da.
Am prostul obicei, ca atunci când închei un capitol din viața mea, să le iau la puricat și pe celelalte. Și de obicei sunt înzestrată cu o capacitate critică selectivă, adică văd toate „paiele” din proprii ochi. Ba chiar mai adaug câteva. O să ajung să nu mai văd :)
Imaginează-ți o cutie. Nici prea mare, nici prea mică. Nici frumoasă, nici hidoasă. O cutie... normală. Cu un smiley face pe post de capac. După multe încercări reușești să o deschizi și găsești o mulțime de amintiri, bune și rele, o mulțime de întâmplări și învățături. După ce ai trecut de suprafață, găsești și amărăciune și regrete. Prea puțini oameni și muuultă lume. De-abia undeva, jos într-un colț, găsești ferecate cu lacăt, câteva cuvinte. Cuvinte simple dar care, combinate, formează formule magice, prea puternice, prea dureroase, prea speciale, prea dragi.
Nu trebuie să fi Einstein să îți dai seama că vorbesc în metafore :) de data asta, scopul nu e să mai pun încă un lacăt, ci să le descui pe celelalte. Probabil te întrebi care sunt cuvintele ferecate. ”Te iubesc”, „mulțumesc”, „îmi pare rău”. Nu le rostesc destul de des, iar de cele mai multe ori, atunci când o fac, sunt clișee. Clișee adresate lumii, nu oamenilor. Regretele sunt legate de faptul că nu pot să le spun întotdeauna oamenilor care contează. Oamenilor care merită. Mi se pune un nod în gât, mi se umplu ochii de lacrimi, dar fac stânga-mprejur, elegant, fără să zic nimic.
Mai mult decât suferința celor care și-ar dori să audă cuvintele respective e suferința celui care nu le poate rosti. Din orgoliu, teamă sau din prea mult drag. Și avem o viață relativ scurtă, cu oameni care pleacă. Oameni cărora aș vrut să le spun că îi iubesc, că îmi pare rău că nu am făcut tot ce am promis, când am promis, dar că le mulțumesc pentru momentele dragi. Sub nuc, jucând cărți sau moară cu boabe de porumb. Oamenilor care mai sunt aici, dar cărora nu pot să le spun nimic, încă. Cel mai probabil, nici nu o voi face. Și îmi pare rău...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu