Amintiri din copilărie

„ Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!” Ion Creangă, Amintiri din copilărie

Întrebare: cât de des mai vedem copii care se joacă pe-afară? Și dacă îi vedem, ce jocuri au? 

Din fericire am avut o copilărie frumoasă. Scurtă, dar frumoasă. Evident că la bunica :)) Într-un orășel mic, de munte,  unde toată lumea se știa cu toată lumea, unde oamenii erau calzi și dragi, unde timpul cred că trecea mai încet, altfel nu-mi explic rabdarea și mersul lor agale :)

Noi eram copii șturlubatici, din orice ne făceam jocuri și nu ne adunai pe la casele noastre decât seara, când „sfințea soarele”. Sau poate veneam pentru o scurtă pauză de masă: o felie maaaaare de pâine (de casă) cu smântână și zahăr („dacă o mânănci pe asta, poți să te bați și cu ursu'!"). Țin minte când făceam concursuri  cu mașinile de-a lungul pantei (mașina=scândură de lemn cu rulmenți mari pe post de roți și cu o frânghie legată de partea din față pentru direcție), când jucam șotron, tradiționalul „flori, fete și băieți”, horele cu cântec („printre munți și printre văi vine floarea macului/ și din toate fetele ești cea mai a dracului/ asta-mi place/ asta-i a mea HEI!/ asta ție/ nu ți-oi da!”- era partea inventată pt subsemnata :)) ), batistuța, mâța, rațele și vânătorii, moară, piua și câte și mai câte. 

Tare sunt curioasă câți copii mai știu jocurile astea. Nu aveam jucării sofisticate, trebuia să facem rost de ceva boabe de porumb, de o minge, de o sticlă goală cu dop găurit (tradiționalul „pistol cu apă”) sau de orice găseam pe lângă casă și eram ocupați toată ziua! Nu ne stresam că nu merge downloadul, sau că nu a apărut nu-știu-ce desen animat (singurele care erau atunci erau pe tvr1...sâmbăta, și adormeam pe Teleenciclopedia duminica la amiaz) sau că nu aveam play-station (mai târziu apăruse jocul cu dischete din acelea groase și galbene, cu Mario sau Tom și Jerry... varianta preistorică ar zice azi). Și ce bune erau Boni-Bon!! 

Cu drag!

*post dedicat Generației cu Cheia de Gât!