Cuvânt de sfârșit

În majoritatea blogurilor citite de mine până acum a existat o postare despre începutul acestuia, cu motivele determinante ale autorului. Un act perfect normal.

Normalitatea, ca noțiune generală, este percepută ca fiind o „etichetă” care se aplică societăților și majorității membrilor acestora, ajunși la un anumit grad de dezvoltare, dezvoltare privită ca un domeniu vast, compus din mai mulți factori.
Întotdeauna oamenii au tins către normalitate, raportată la grupurile sociale din care făceau parte. Așadar, în comportamentul unui individ există mai multe tipuri de „normalități”: cea legată de familie, de cercul de prieteni, de locul de muncă și așa mai departe.
Dificultățile intervin atunci când suntem etichetați ca fiind atipici sau când suntem puși în situații neobișnuite, la orice nivel al normalității ne-am raporta. Riscăm ca, încercând să ne încadrăm în tipare, să renunțăm la personalitatea, dorințele, visele proprii? Și fiindcă am creat un blog personal unde, la naiba!, am dreptul să-mi exprim opiniile, eu zic un „DA” din toți plămânii.
De ce „Cuvânt de sfârșit”? Pentru mine blogul nu este un început de nimic, ci doar un sfârșit de reprimări. Nu o să îmi schimb stilul de viață, prietenii sau rețeaua de net (you get the main point), ci o să închei un capitol al cenzurii verbale și mentale.
De ce „Fițuici din Viață”? Pentru că, asemeni unei fițuici, din viață trebuie învățate lucrurile esențiale și aplicate la nevoie. Pentru că într-o situație delicată trebuie să scoatem câte o „fițuică” pentru a ne aminti fie eșecurile, pentru a nu le mai repeta, fie succesele pentru a ne menține moralul sus.
Cu această postare „veselă”, ca un curcubeu în alb-negru, se naște un sfârșit al unui capitol...